Oamenii care aduc cartea în stradă

   

"N-am nervi. Vino mâine dacă vrei, azi nu am nervi. Domnișoară, nu am nervi!" Vocea-i aproape baritonală începuse să atingă și auzul trecătorilor. M-am îndepărtat traversând liniile de tramvai. M-am oprit și am zăbovit câteva secunde, poate cu speranța că va întoarce capul, schițând măcar o umbră de regret. Nu s-a clintit. Așezat pe un scăunel de lemn, la umbră, bărbatul în trening negru cu dungi albe și cu ochii ascunși de șapcă fuma și, într-un gest nervos, muta țigara dintr-o mână în cealaltă. Ridica, din când în când capul, să vadă cine s-a oprit în fața raftului de metal. Apoi îl pleca iar. Trecătorul nu intenționa să cumpere ceva. Așezat așa, n-ai spune că e unul dintre acei oameni care joacă un rol, fie el mărunt, în formarea ta ca om. Ca cetățean. Ca cetățean european. Așa, aplecat cum e, el totuși păzește ceva. Și simte când te apropii de raft. Ridică privirea și, dacă treci grăbit mai departe, o va ascunde din nou sub șapcă. Dacă rămâi, se va ridica și, probabil, te va întreba cu o voce, de data asta mieroasă: "Căutați o carte anume?" Pentru că omul lucrează la un anticariat stradal.

Buchiniștii din Piața Sfântul Gheorghe

Timișoara este orașul în care cartea vine la tine. În afară de cele treisprezece biblioteci și alte douăzeci de librării,  dacă ai poftă de lectură, îți stau la dispoziție și șase anticariate stradale. Acestea sunt plasate în centru, e practic imposibil să nu le observi. Rafturi stivuite de volume purtătoare de cutele lecturii, file îngălbenite de timp ori de cafeaua unui cititor neatent. Unele sunt noi, cu paginile nestrăbătute de ochii jinduiți de acest act nobil: cititul. În ele? Destine, povești, oameni. Alte vieți care te ademenesc să le trăiești. Străbătând titluri, timpul curge, parcă, mai lent. Uiți că ai venit după o anumită carte. Găsești altele, pe care nu le ai. În aceste rafturi, există unele cărți rare, pe care le poți cumpăra cu mărunțișul găsit prin buzunare. Trebuie doar să ai răbdare. Ochii tăi să se oprească la fiecare titlu. Să le citești. Dar cine le mai citește?

"Nu prea mai cumpără lumea cărți"

Te întâmpină cu un zâmbet sincer, relaxat. Poți ghici ușor cât e de bucuros că te-ai oprit. Te întreabă ce carte cauți și, dacă te-ai oprit doar să te uiți puțin peste ele, face câțiva pași înapoi și, răbdător, îți oferă spațiul și timpul de care ai nevoie. "Uite aici am pus cele de filozofie. Sub ele, de beletristică. Dacă vrei, am toate cărțile lui Dostoievsky. Sau dacă vrei românești, uite aici Caragiale" a încheiat cu un ton jovial Simion Tușer, mulțumit că ți-a fost de ajutor.  

Stă aici în fiecare zi, de luni până sâmbăta. Nu sunt cărțile lui. Altcineva se ocupă."Eu nu mi-aș vinde cărțile. Îmi place să le văd în bibliotecă. Trebuie să ai grijă de cărțile tale. Le-ai adunat ani de zile, te atașezi de ele. Stau bine acolo unde stau!" a conchis, de data asta cu mare seriozitate și cu un respect netăinuit pentru ele. După câteva momente de tăcere, a rostit verdictul neașteptat, ce cântărea în judecata lui: "Nu prea mai cumpără lumea cărți. Nici măcar tinerii. Cei mai mulți vin să caute ce li se cere la școală."

Ștabul din Piața Libertății

"Bună ziua, domnișoară! Ce carte o să vă vând astăzi? Știu! Asta!" și se repezi asupra cărții, fluturând-o mai apoi în fața ei. Femeia, uimită și umilită de vorbele lui, s-a îndepărtat, nu înainte de a-i spune indignată: "Nu știi să vorbești cu oamenii care vin să cumpere! " După momente bune de râs cu poftă, bărbatul se întoarse spre tânărul care-i păzea rafturile și-i spuse cu un ton nevinovat: "Acum serios! Eu sunt de vină că are mai bine de 70 de ani și-i domnișoară? Trebuia să-i pun eu verigheta pe deget? Nu avea și gata. Deci tot domnișoară se numește!"

Un om complicat

Vorbește mult. Nu știi dacă vorbește serios ori dacă glumește. Însă ironia din glasul lui nu-i cel mai complicat lucru de ghicit. Cu toate acestea, dacă te-ai oprit la el, e sigură treaba că vei cumpăra ceva. Te privește în ochi și îți turuie lejer, neavând parcă nevoie de pauzele de respirație: "Uite aici o carte rară. În librărie costă cel puțin 45 de lei. Eu ți-o las la 15. Dacă o găsești totuși în librărie cu 15 lei sau cu mai puțin, îți dau banii înapoi, îți las și cartea, și mai adaug și eu 15 lei!"

Spre deosebire de Simion Tușer, Valerică Dinu deține toate cărțile. Pe unele dintre ele le-a moștenit, altele le-a primit de la oameni care vroiau să scape de ele din cauza lipsei de spațiu iar pe celelalte le-a cumpărat de la alți timișoreni, din același motiv. La el, oamenii cumpără cărți. Oameni de toate vârstele. Dar mai ales tineri. Are și clienți fideli, cărora le face reducere. Cunoaște foarte bine ce se caută și reușește să facă rost de cărțile respective.Când nu vinde cărți, Valerică Dinu le...editează. "Uite, pe asta am editat-o eu. Mascarada de Charlotte Brontë. Un roman de dragoste extraordinar, reeditat după 83 de ani. Acum lucrez la viața Mariei Tereza. Ce o să se vândă aia!" Discursul despre regina Boemiei i-a fost întrerupt de apropierea unui posibil client. "Ce vă dau domnu' ?" Omul i-a răspuns distant, privind spre afișajul cu minutele sosirii tramvaielor și îndreptându-se spre stație: "Nimic. M-am uitat numai." Enervat la auzul explicației, Dinu răbufni numaidecât: "Ce mă disperă ăștia care n-au citit în viața lor o carte,  da' ei vin și cască ochii aici, la mine, până le vine tramvaiul..."