joi, 26 iunie 2014

Cucuiul de pe suflet — Portugalia.

Lisabona, Portugalia — José Saramago, 1990. © Jean Gaumy / Magnum Photos

Visez la Portugalia zi de zi, sunt vise stoarse până la os, care nu-mi dau pace de ani de zile. Vreau să văd Portugalia! Ăsta-i cucuiul de pe sufletul meu. Și mor de ciudă când lumea îmi zice că a fost sau urmează să plece în Portugalia. Aud de la oameni tot soiul de povești, cum că portughezii sunt tare faini, că se distrează mai ceva ca noi, că-ți dau și cămeșa de pe ei numa' să-ți fie ție bine. 

Toată nebunia cu Portugalia a început  prin 2009, când am aflat de José Saramago de pe blogul lui Iulian Tănase. La început, am dat jos un pdf cu Eseu despre orbire pe care l-am devorat până când ochii mei (deja afectați în ultimul hal) parcă  mi-au spus „Ho, femeie, ajunge cu maltratarea!” Așa că mi-am cumpărat cartea. Restul e…obsesie. 

Identitate și iar identitate

Se fac patru ani și câteva zile de la moartea lui Saramago. Din cât am citit până acum — amân să îi citesc toate cărțile, pentru că singurul loc în care mai poate scrie autorul meu de suflet nu-i unul plin de verdeață, ori de odihnă, ci unul cel puțin la fel de bun, rezervat ateilor—, m-am prins rapid că scriitorul portughez îmi servește constant pilde despre identitate. 

José Saramago compara identitatea cu norii, nori care își schimbă mereu forma. Valiño Omar, critic de teatru și teoretician cubanez, l-a întrebat pe José Saramago care e opinia sa cu privire la identitatea aproape pierdută într-o "lume omogenizată". Răspunsul lui Saramago? „Nu vă gândiți prea mult la identitate, ea se pierde, se diluează, tinerilor nu le mai pasă ce au făcut părinții lor…"

Sceptic, ați zice. Tăietură în carne vie. "Eu nu sunt un pesimist, nici un sceptic radical... eu doar privesc lumea așa cum este sau, cel puțin, așa cum cred eu că este."

Ei bine, lumea mea fără Saramago înseamnă o lume fără pilde, fără invitații la reflecție, o lume fără Portugalia. Pentru că el a fost cel care m-a luat de mână, prin textele sale (mai precis prin Anul morții lui Ricardo Reis), până când m-am pricopsit într-o lume total necunoscută mie, într-o Lisabonă biciuită de furtuni și de dictatura lui Salazar. 

Cucuiul numit Portugalia

Când Saramago a decis să scrie o carte despre Portugalia, după șase luni de călătorie obsesivă prin țară, dorința lui arzătoare a fost ca aceasta să fie, spre deosebire de toate celelalte cărți legate de țara cu cele mai vechi frontiere din Europa, diferită. Și a reușit! Meticulos, atent la aspectele Portugaliei vechi care persistă și astăzi, el face radiografia unei țări în tranziție, punctând faptul că o călătorie în Portugalia este ca o odă pentru țară și pentru tradițiile sale bogate.

În ciuda iubirii sale pentru Portugalia, Saramago a avut o relație foarte complicată cu patria lui. Portugalia, o țară plină ochi de pioși, nu avea nevoie, vezi doamne, de un scriitor ateu. Când a publicat, în 1991, Evanghelia după Isus Hristos —  o  redare ironică a vieții lui Hristos —  guvernul portughez a interzis imediat cartea și  Saramago s-a mutat în Spania.

„Să recunoaştem că istoria este nu numai selectivă, ci şi discriminatorie, nu culege din viaţă decât ceea ce o interesează ca material socialmente considerat istoric şi dispreţuieşte tot restul, exact acele lucruri unde ar putea fi găsită, cine ştie, adevărata explicaţie a faptelor, a lucrurilor, a curvei de realitate,” consemnează autorul portughez în Călătoria elefantului

La fel ca și istoria lui Saramago, viața mea e al dracului de discriminatorie. Iar realitatea e atât de curvă încât eu încă tre' să mă resemnez cu durerea cucuiului ăstuia numit Portugalia, în loc să lenevesc pe plajă în Lisabona.