





Au fost nori.
Nori duioşi ce mi-au umplut,
după zilele dogoritoare,
umerii de picuri reci
şi de fiorul ţâşnit din inima lor cenuşie.
Au fost aici, deasupra-mi
au plutit visători, împinşi de vântul uituc.
Au fost nori,
Au fost nori, aici,
când eu, n-am avut timp
să-mi îndrept fruntea spre ei.
Au fost atâţia nori...
Nori ce-au cernut nea peste munţi,
când eu, prea leneşă,
n-am mai tăiat cărări.
Sunt atâţia nori deasupra!
Atâţia nori nepăsători...
Peste tâmpla plină de gânduri,
peste stânci,
peste văi adânci,
peste mine, peste tine.
Priveşte-i doar!
Îi rog adesea,
când somnul nu mă-ndeamnă,
să-ţi aşeze, în nopţi solitare,
doru-mi pe gene.
Vor mai fi nori.
Vor mai fi atâţia,
şi atâţia nori,
pe cerul răbtător!
Toţi, trecători
toţi, solitari,
toţi purtători
de fulgure,
de ploaie,
de gânduri scăldate
în amar.