miercuri, 9 iunie 2010

Anii amurgului



Anii amurgului încă îi încovoiază spinarea. Se trezește fără ceas, în fiecare dimineață la șase. Cu mâinile tremurânde, își toarnă pe față o cană de apă din fântână. Pe fața încă udă, febril, dă cu coaja de săpun, umplând ridurile ca niște concave lungite spre tâmplele în care sângele bubuie acut. Se șterge apoi cu prosopul aspru și intră în odaia cu pereții verzi. Aceiași scenă: lumina inundă odaia tot mai intens, pe măsură ce expresia ei evoluează spre tristețe. Rama de mahon tivește două portrete: ea pozează placid. El pleacă ochii, gânditor. O zi ce pare doar un ecou, azi. Ochii îi cad brusc pe hainele negre, ce așteaptă, pe pat, ziua în care o rudă se va bucura că nu mai trebuie să caute prin dulapurile găunoase, ceva potrivit pentru înmormântare.

2 comentarii:

  1. ceva note de morbid si batranete... dar ma gandesc si sper ca batranetea sa ne fie plina de riduri ale amintrilor vesele, ale bucuriei si implinirii; negrul sa nu fie doar un simbol al inmormantarii ci liniste odihnitoare... iar rudele sa nu ne uite... ci sa ne poarte mereu in suflet...
    Dealtfel o descriere frumoasa si rar intalnita tinand cont ca majoritatea, daca nu ma insel, scriu despre intamplari si simtaminte specifice varstei..

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Si eu sper la fel. Am scris asa pentru ca am ramas intr-un fel marcata (prea mult spus) de hainele negre puse pe pat...
    Multumesc frumos de trecere, o seara cat mai placuta!

    RăspundețiȘtergere