Nevoia de amintiri

Un fel de self în trei: eu, Miru, şi doamna Daniela. Aşa că îndrăznesc să mi-o însuşesc într-o mică măsură. E o fotografie ( am toate motivele s-o numesc fotografie, şi nu poză) realizată într-o zi memorabilă.
Şi o melodie care imi trezeşte, mereu, sentimentul că trebuie să plec undeva, oriunde.
urma - terminus

Asculta mai multe audio diverse

a special customer

Leapşă despre blog

Pentru că locul la "Despre mine" e gol, am acceptat leapşa doamnei Zinna. Şi îmi cer scuze dânsei pentru că răspund târziu, însă am avut nişte probleme de sănătate.


Când ai început să scrii online?

Hmm...a fost odată ca niciodată un an. 2009. Un an foarte "fertil" în ceea ce priveşte inspiraţia. Lăsând gluma la o parte, eu nu prea scriu pe blog, ci postez fotografie. E adevărat, de cele mai multe ori, fotografia "vine" însoţită de un text care are menirea să întărească ceea ce vreau să transmit prin imagine. Iar când postez poezie, lucrurile stau invers.

Ce te motiveaza să scrii pe blog ?

Postez rar. Idei am, însă mai am şi un mare defect: uit repede. Nu pot să notez mereu ce idei am. Ele vin, ciudat, în moment nepotrivite: la două dimineaţa când sunt aproape de casă după patru ore de mers cu trenul, în timpul unui curs când e de ajuns ca profesorul să rostească un cuvânt şi să "declanşeze", involuntar, o mulţime de idei în mintea mea. Şi mai am un motiv. Când fac o fotografie sunt foarte entuziasmată că va ieşi ceva extraordinar ca produs finit. Apoi mă răzgândesc când o descarc ori o editez. Nu ştiu…îmi revin în minte cuvintele unei vecine: "Eşti pretenţioasă! Şi-i bine să ai aşteptări!" Dar dânsa se refera la băieţi…

Cum reacţionezi la comentariile negative ?

Nu prea am avut parte de ele! Sincer! Şi chiar mă miram că n-am primit. Asta până când am descoperit în setările de la blog spam-ul. Aveam un comentariu pe care nu are rost să-l reproduc, de la un idiot care nu merită să fie menţionat. Posta acelaşi comentariu pe toate blogurile, după cum aveam să aflu mai târziu. În rest, critici constructive am primit. Şi într-un fel e tare fain să ţi se ofere o altă viziune asupra celor postate. Dar, normal, tot a ta parcă-i mai bună.

Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?

Postam fotografie pe un site străin şi primeam o grămadă de complimente în ceea ce priveşte munca mea. Astfel, m-am gândit să-mi fac un blog, să vadă şi concetăţenii lucrările mele. Ideea era să arăt şi celorlalţi ceea ce fac. Fotografie şi scris. Mai mult fotografie. Normal, a început ca o joacă, aveam şi eu un hobby. Dar nu. Când a trebuit să răspund întrebării "Ce vei face în continuare?", acea întrebare de clasa a doişpea care, chipurile, îţi hotărăşte viitorul. Eu nu. Aveam răspunsul încă din clasa a şasea. Şi mi s-a confirmat în liceu, în cei patru ani în care mă aflam în "colectivul redacţional".

Ce fel de link-uri ţii in blogroll ?

Numai oameni care îmi plac. Nu am acceptat schimburi de link-uri şi alte chestii de genul. Am în listă: profesori, scriitori, fotografi, jurnalişti, colegi şi pe cei care au cu adevărat ceva de spus sau de arătat.

Cum te-a schimbat pe tine blog-ul ?

N-aş putea spune în ce măsură m-a schimbat blogul în sine. Oamenii care i-am întâlnit prin intermediul blogului, da. M-au schimbat. Şi schimbarea e firească. Chiar îndrăznesc să spun că e o problemă când omul nu se schimbă. Trebuie să asimilăm, să plecăm urechea la alte păreri.

Ce aşteptări ai în viitor de la blog-ul tău ?

Aşteptările o să le am de la mine. Nu de la blog. Şi dacă se vor materializa, rezultatele se vor vedea cu siguranţă pe blog.

Cât despre vizitatorii / cititorii acestui blog ?

Le mulţumesc că încă îmi urmăresc blogul, cu toate că eu nu ofer în aceeaşi măsură în care primesc. Şi mă refer la feedback.

Nu mă pot hotărî cui să pasez leapşa, aşa că o încredinţez oricărui vizitator interesat.:)

Cald, rece, verde...

A trecut...

...încă o zi, ca oricare alta.

Portret de scriitor

Modera o lansare de carte. Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Radu Pavel Gheo. Mica librărie din centru era "plină de studenţi poate constrânşi de o profesoară", cum scria într-un articol un novice în jurnalismul cultural. Mă număram, şi eu, printre studenţii "constrânşi". Bărbatul subţire- vesel, îţi dădea impresia că fiecare cuvânt pe care îl rosteşte e un zâmbet. Era total opusul a ceea ce îmi imaginasem când i-am citit pentru prima dată rubrica din revista "Orizont": rândurile acelea nu erau scrise de o mână încreţită de anii amurgului, ci de una tânără, care scrie încet, meticulos, "nu mai
mult de două- trei pagini pe noapte", la masa din bucătărie: " Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.". Şi a scris. La cei 41 de ani, are publicate opt cărţi, iar înafară de faptul că dă “bunul de tipar” la "Orizont", Gheo e şi redactor, traducător şi autor la Polirom. "Gheo e tipul care încearcă SF azi, mâine roman realist, poimâine eseu. Un tip cu o vitalitate pe care o respect de când îl ştiu." mărturisea Costi Rogozanu.
A doua oară când ”l-am întâlnit” lucrurile stăteau cu totul altfel. Eram în redacţie la "Orizont" iar scriitorul cu ochii albaştri şi cu ochelari cu rame de metal, foarte amabil, era în faţa mea, pregătit să-mi răspundă la întrebări. La început am avut impresia că mă fixează cu privirea, apoi abia am realizat că e un gest normal, de om prietenos şi sincer. Vorbea calm şi fuma din ţigara electronică. Din când în când, îşi trecea degetele prin părul creţ. Mi-a vorbit despre munca la "Orizont" şi despre recenzii. Am avut emoţii. Exagerat de multe. Pentru că aveam ocazia să-i pun orice întrebare celui care, citindu-i cărţile, mă făcea să râd zgomotos, să-l aprob entuziasmată, să zâmbesc nostalgic, să citesc până uitam de mine! Pentru că nu ştie să-l plictisescă pe cititor…

Linişte