Cucuiul de pe suflet — Portugalia.

Lisabona, Portugalia — José Saramago, 1990. © Jean Gaumy / Magnum Photos

Visez la Portugalia zi de zi, sunt vise stoarse până la os, care nu-mi dau pace de ani de zile. Vreau să văd Portugalia! Ăsta-i cucuiul de pe sufletul meu. Și mor de ciudă când lumea îmi zice că a fost sau urmează să plece în Portugalia. Aud de la oameni tot soiul de povești, cum că portughezii sunt tare faini, că se distrează mai ceva ca noi, că-ți dau și cămeșa de pe ei numa' să-ți fie ție bine. 

Toată nebunia cu Portugalia a început  prin 2009, când am aflat de José Saramago de pe blogul lui Iulian Tănase. La început, am dat jos un pdf cu Eseu despre orbire pe care l-am devorat până când ochii mei (deja afectați în ultimul hal) parcă  mi-au spus „Ho, femeie, ajunge cu maltratarea!” Așa că mi-am cumpărat cartea. Restul e…obsesie. 

Identitate și iar identitate

Se fac patru ani și câteva zile de la moartea lui Saramago. Din cât am citit până acum — amân să îi citesc toate cărțile, pentru că singurul loc în care mai poate scrie autorul meu de suflet nu-i unul plin de verdeață, ori de odihnă, ci unul cel puțin la fel de bun, rezervat ateilor—, m-am prins rapid că scriitorul portughez îmi servește constant pilde despre identitate. 

José Saramago compara identitatea cu norii, nori care își schimbă mereu forma. Valiño Omar, critic de teatru și teoretician cubanez, l-a întrebat pe José Saramago care e opinia sa cu privire la identitatea aproape pierdută într-o "lume omogenizată". Răspunsul lui Saramago? „Nu vă gândiți prea mult la identitate, ea se pierde, se diluează, tinerilor nu le mai pasă ce au făcut părinții lor…"

Sceptic, ați zice. Tăietură în carne vie. "Eu nu sunt un pesimist, nici un sceptic radical... eu doar privesc lumea așa cum este sau, cel puțin, așa cum cred eu că este."

Ei bine, lumea mea fără Saramago înseamnă o lume fără pilde, fără invitații la reflecție, o lume fără Portugalia. Pentru că el a fost cel care m-a luat de mână, prin textele sale (mai precis prin Anul morții lui Ricardo Reis), până când m-am pricopsit într-o lume total necunoscută mie, într-o Lisabonă biciuită de furtuni și de dictatura lui Salazar. 

Cucuiul numit Portugalia

Când Saramago a decis să scrie o carte despre Portugalia, după șase luni de călătorie obsesivă prin țară, dorința lui arzătoare a fost ca aceasta să fie, spre deosebire de toate celelalte cărți legate de țara cu cele mai vechi frontiere din Europa, diferită. Și a reușit! Meticulos, atent la aspectele Portugaliei vechi care persistă și astăzi, el face radiografia unei țări în tranziție, punctând faptul că o călătorie în Portugalia este ca o odă pentru țară și pentru tradițiile sale bogate.

În ciuda iubirii sale pentru Portugalia, Saramago a avut o relație foarte complicată cu patria lui. Portugalia, o țară plină ochi de pioși, nu avea nevoie, vezi doamne, de un scriitor ateu. Când a publicat, în 1991, Evanghelia după Isus Hristos —  o  redare ironică a vieții lui Hristos —  guvernul portughez a interzis imediat cartea și  Saramago s-a mutat în Spania.

„Să recunoaştem că istoria este nu numai selectivă, ci şi discriminatorie, nu culege din viaţă decât ceea ce o interesează ca material socialmente considerat istoric şi dispreţuieşte tot restul, exact acele lucruri unde ar putea fi găsită, cine ştie, adevărata explicaţie a faptelor, a lucrurilor, a curvei de realitate,” consemnează autorul portughez în Călătoria elefantului. 

La fel ca și istoria lui Saramago, viața mea e al dracului de discriminatorie. Iar realitatea e atât de curvă încât eu încă tre' să mă resemnez cu durerea cucuiului ăstuia numit Portugalia, în loc să lenevesc pe plajă în Lisabona. 

Sângele lui Chiapas

Sursă foto

Am căutat un text pentru un proiect şi cum mereu recurg la textele lui Jose Saramago, nu am ezitat să răsfoiesc Ultimul caiet. Am regăsit şi recitit, cu acest prilej,un text de-a dreptul covârşitor. Îl redau mai jos.

 "Orice sânge are povestea lui. Aleargă fără oprire în interiorul corpului labirintic şi nu-şi pierde drumul, nici destinaţia, aprinde într-o clipită obrajii şi îi lasă palizi fugind din ei,ţâşnesc brusc dintr-o zgârietură a pielii se transformă într-o mantie protectoare a unei răni, îmbibă câmpuri de luptă şi locuri de tortură, se transformă în râu pe caldarâm. Sângele ne conduce,sângele ne ridică,cu sângele adormim şi cu el ne trezim,cu sângele ne pierdem şi salvăm, cu sângele trăim, cu sângele murim. Se transformă în lapte şi hrăneşte copiii la pieptul mamelor, se transformă în lacrimă şi îi plânge pe cei ucişi, se transformă în revoltă şi ridică pumnul strâns şi o armă. Sângele se foloseşte de ochi ca să vadă, să înţeleagă, să judece, se foloseşte de mâini pentru muncă şi mângâiere, se foloseşte de picioare să ajungă acolo unde îl trimite datoria. Sângele e bărbat şi e femeie, se îmbracă în doliu sau de sărbătoare,pune o floare la cingătoare şi când îşi ia nume care nu sunt ale lui o face pentru că numele acela aparţin tuturor celor care sunt de acelaşi sânge. Sângele ştie multe, sângele ştie ce fel de sânge are. Câteodată sângele se urcă pe cal şi fumează pipă, alteori priveşte cu ochi secătuiţi pentru că i-a vlăguit durerea, uneori zâmbeşte cu o gură distantă, dar cu un surâs apropiat, câteodată îşi ascunde chipul, dar îşi lasă sufletul la vedere, unele dăţi imploră mila unui zid mut şi orb, alte dăţi e un băiat sângerând dus pe braţe,uneori desenează figuri vigilente pe pereţii caselor, alteori e privirea fixă a acestor figuri,câteodată îl leagă, câteodată îl dezleagă,uneori se face uriaş şi urcă ziduri, alteori fierbe,în unele dăţi se linişteşte,alte dăţi e ca un incendiu care pune totul pe jar,câteodată e o lumină aproape delicată,un oftat,un vis, un repaos al capului pe umărul sângelui care îi e alături. Există un sânge care chiar şi atunci când e rece arde. Sângele acesta e etern ca speranţa."

Aproape liber

"Le spunem celor cu mintea confuză Cunoaște-te pe tine însuți, ca și cum cunoașterea de sine n-ar fi a cincea și cea mai dificilă operație din aritmeticile umane, le spunem celor abulici Dacă vrei, poți, de parcă realitățile bestiale ale lumii nu s-ar amuza în fiecare zi inversând poziția relativă a verbelor, le spunem nehotărâților, Începe cu începutul, ca și cum începutul ar fi capătul vizibil al unui fir răsucit stângaci de care ar fi de ajuns să tragem și să tot tragem până ajungem la capătul celălalt, de parcă între unul și altul am fi avut în mâini o ață dreaptă și continuă care n-a trebuit descurcată nici deznodată, lucru imposibil în viața mosoarelor și, dacă altă frază de efect ne este permisă, în ghemele vieții. "

Jose Saramago în Peştera

Mario Benedetti

Sursă foto: aici

Pe Mario Benedetti l-am "descoperit" azi, citind Ultimul caiet al lui Jose Saramago. Scriitorul portughez consemna pe blogul personal, în 2009, imediat după moartea poetului: "A murit Benedetti, poetul care a știut să ne facă să ne trăim momentele noastre cele mai intime și furiile noastre cele mai ascunse. Dacă alături de poeziile lui am ieșit în stradă- umăr la umăr suntem mult mai mulți decât doi-, dacă citind Geografias, de exemplu, am învățat să iubim o țară mică și un continent mare, acum, judecând după scrisorile care ajung la Fundație, s-au recuperat clipe de iubire care au dat un sens timpurilor trecute, și, poate, cine știe, celor prezente. Asta tot lui Benedetti i-o datorăm, poetului care prin moartea sa ne-a făcut moștenitorii bagajului unei vieți ieșite din comun."

 Pe mine m-a convins citatul de mai sus să caut mai multe despre poet. Întâmplător, eram la școală și am căutat la bibliotecă o carte de poeme. Nimic. Pentru că, din păcate, Benedetti nu e tradus în limba noastră. Până la momentul binecuvântat în care va apărea la o editură românească(dacă vom avea șansa să apară), las mai jos dovada că Mario Benedetti este un poet covârșitor. Și, dacă există iubirea aceea desăvârșită, o putem găsi în poemul următor:

Tactică și strategie

Tactica mea este
Să te admir,
Să te învăț așa cum ești,
Să te iubesc așa cum ești.
Tactica mea este
Să-ți vorbesc
Și să te ascult,
Să construiesc din cuvinte
Un pod indestructibil.
Tactica mea este
Să-ți rămân în amintire.
Nu știu cum sau
Cu ce pretext...
Dar să-ți rămân.
Tactica mea este
Să fiu cinstit
Și să te știu onestă,
Astfel ca între noi
Să nu ridicăm cortine
Și să nu deschidem hăuri.
Strategia mea este,
În schimb,
Mai profundă și mai
Simplă...
Strategia mea este ca,
Într-o bună zi,
Nu știu când și nu știu
Sub ce pretext,
Să ai nevoie de mine.

Și încă ceva: Tania Libertad îl cântă pe Mario Benedetti: "Sunt două voci omenești, profund umane, aduse împreună de muzica poeziei și poezia muzicii. Ale lui cuvinte, ale ei vocea.
Auzindu-le, suntem mai aproape de lume, mai aproape de libertate, mai aproape de noi înșine." Jose Saramago