Cucuiul de pe suflet — Portugalia.

Lisabona, Portugalia — José Saramago, 1990. © Jean Gaumy / Magnum Photos

Visez la Portugalia zi de zi, sunt vise stoarse până la os, care nu-mi dau pace de ani de zile. Vreau să văd Portugalia! Ăsta-i cucuiul de pe sufletul meu. Și mor de ciudă când lumea îmi zice că a fost sau urmează să plece în Portugalia. Aud de la oameni tot soiul de povești, cum că portughezii sunt tare faini, că se distrează mai ceva ca noi, că-ți dau și cămeșa de pe ei numa' să-ți fie ție bine. 

Toată nebunia cu Portugalia a început  prin 2009, când am aflat de José Saramago de pe blogul lui Iulian Tănase. La început, am dat jos un pdf cu Eseu despre orbire pe care l-am devorat până când ochii mei (deja afectați în ultimul hal) parcă  mi-au spus „Ho, femeie, ajunge cu maltratarea!” Așa că mi-am cumpărat cartea. Restul e…obsesie. 

Identitate și iar identitate

Se fac patru ani și câteva zile de la moartea lui Saramago. Din cât am citit până acum — amân să îi citesc toate cărțile, pentru că singurul loc în care mai poate scrie autorul meu de suflet nu-i unul plin de verdeață, ori de odihnă, ci unul cel puțin la fel de bun, rezervat ateilor—, m-am prins rapid că scriitorul portughez îmi servește constant pilde despre identitate. 

José Saramago compara identitatea cu norii, nori care își schimbă mereu forma. Valiño Omar, critic de teatru și teoretician cubanez, l-a întrebat pe José Saramago care e opinia sa cu privire la identitatea aproape pierdută într-o "lume omogenizată". Răspunsul lui Saramago? „Nu vă gândiți prea mult la identitate, ea se pierde, se diluează, tinerilor nu le mai pasă ce au făcut părinții lor…"

Sceptic, ați zice. Tăietură în carne vie. "Eu nu sunt un pesimist, nici un sceptic radical... eu doar privesc lumea așa cum este sau, cel puțin, așa cum cred eu că este."

Ei bine, lumea mea fără Saramago înseamnă o lume fără pilde, fără invitații la reflecție, o lume fără Portugalia. Pentru că el a fost cel care m-a luat de mână, prin textele sale (mai precis prin Anul morții lui Ricardo Reis), până când m-am pricopsit într-o lume total necunoscută mie, într-o Lisabonă biciuită de furtuni și de dictatura lui Salazar. 

Cucuiul numit Portugalia

Când Saramago a decis să scrie o carte despre Portugalia, după șase luni de călătorie obsesivă prin țară, dorința lui arzătoare a fost ca aceasta să fie, spre deosebire de toate celelalte cărți legate de țara cu cele mai vechi frontiere din Europa, diferită. Și a reușit! Meticulos, atent la aspectele Portugaliei vechi care persistă și astăzi, el face radiografia unei țări în tranziție, punctând faptul că o călătorie în Portugalia este ca o odă pentru țară și pentru tradițiile sale bogate.

În ciuda iubirii sale pentru Portugalia, Saramago a avut o relație foarte complicată cu patria lui. Portugalia, o țară plină ochi de pioși, nu avea nevoie, vezi doamne, de un scriitor ateu. Când a publicat, în 1991, Evanghelia după Isus Hristos —  o  redare ironică a vieții lui Hristos —  guvernul portughez a interzis imediat cartea și  Saramago s-a mutat în Spania.

„Să recunoaştem că istoria este nu numai selectivă, ci şi discriminatorie, nu culege din viaţă decât ceea ce o interesează ca material socialmente considerat istoric şi dispreţuieşte tot restul, exact acele lucruri unde ar putea fi găsită, cine ştie, adevărata explicaţie a faptelor, a lucrurilor, a curvei de realitate,” consemnează autorul portughez în Călătoria elefantului. 

La fel ca și istoria lui Saramago, viața mea e al dracului de discriminatorie. Iar realitatea e atât de curvă încât eu încă tre' să mă resemnez cu durerea cucuiului ăstuia numit Portugalia, în loc să lenevesc pe plajă în Lisabona. 

Ochi murdari

Cei doi ochi verzi, un verde murdar ca apele Dunării, au uitat să mai verse picătura aceea de sare care te eliberează de vorbele care mor, încă dinainte să se nască, pe buze. Picătura aia ―numită uneori şi plâns ― care, odată scursă, cheamă liniştea pleoapelor căzute.
Ochii murdari adorm câteva ore, timp în care visele îşi fac de cap: dansează pe retină, zburdă fericite pe fiecare geană ca degetele unui pianist pe clape.
Dar dimineaţa...ei văd, câteva ore, depinde cât permite inima, lasă lumina să le inunde globul mereu umed. Văd, mai întâi şi mai întâi, un trup plin de cicatrici. Şi atunci ochii murdari se învelesc în pleoape subţiri şi calde şi lasă fruntea să coase câte linii vrea ea. O cută aici, una dincolo. Şi tot aşa, cusătură peste cusătură, până când aţa întunecată a nopţii devine portocalie, una de genul care îţi spune hei, trebuie să vedeţi câteva ore lumina, să vă scăldaţi în apă cu clor de la chiuvetă, să umblaţi pe ecranul alb, să răsfoiţi paginile interminabile ale internetului, câteva ore, vreo opt şi poate mai mult, de cele ori mai mult. Apoi, tulburi, să vă cufundaţi visători în asfalt, spre casă, o casă care nu vă aparţine, ci una de împrumut, momentan, cât încă sunteţi întregi şi visători şi cu retina în nori. Departe, pe alte meleaguri. Vedeţi, voi, vedeţi voi cei doi ochi de un verde murdar, voi veţi vedea lumina mereu. Sunteţi tineri, nimic nu vă opreşte să nu adunaţi toată bucuria în iris, toate speranţele. Vedeţi voi, ochi murdari? Vedeţi?  Nu, nu, nu lăsaţi picăturile sărate să vă învăluie. Aţi văzut atât de multe şi în acelaşi timp nimic. V-aţi cuibărit de atâtea ori în imaginea ochilor noi şi curaţi purtaţi pe braţe. Acei ochi care devin jumătate ai tăi, jumătate ai celuilalt. Celui care, încă de la început, ai hotărât să îi amesteci cu ai tăi, ca aluatul unei pâini fără dată de expirare. Însă, ochi murdari ce sunteţi, nu uitaţi. Lumea e plină de alţi ochi. Mai curaţi, mai sălbatici. Unii au chef de joacă, alţii se contopesc cu zgura, unii simt deja dulceaţa norilor, exact ca pe-o vată de zahăr, când se pierd ca nebunii în albul lor. Dar, mai sunt şi alţi ochi, de alte culori. Cei care te vor doborî după ce ai îndrăznit să-i priveşti ca pe o culoare ce merită amestecată. Cei trecători, care te judecă după firicelele în plus de sânge care-ţi trădează angoasele. Cei care te privesc de undeva, de sus, ca pe-o fiinţă ce nu valorează mai mult decât praful de pe caldarâm. Ochi verzi, prea limpezi când vă spală lacrimile de sare, veţi fi răniţi! Veţi privi nimicul în ochi, veţi lăcrima ca proştii când nu-i cazul, vă veţi da peste cap. Uneori veţi fi laşi, alteori veţi vedea lucruri groaznice, închise pe vecie în trupul pe care vă chinuiţi să-l găsiţi cât de cât plăcut. Le veţi închide uneva mai jos, într-un organ aşa-numit inimă, poate la fel de umed, poate mai roşu, unde veţi trimite pentru totdeauna calupul de imagini văzute. Ochi murdari, veţi vărsa o droaie de lacrimi sărate. Dar să nu cumva, sub orice motiv, să întoarceţi pleoapele la perete şi să muriţi!

Autumn walks

Portretele iubirii

Gândiţi-vă la iubire ascultând piesa asta.

Mâna unui părinte

"Sunt zile când - cum să spun?!- simt că se deschid cerurile deasupra mea, atât de limpezi îmi apar rosturile Lumii şi ale omului. Şi, totuşi, zilele acestea se consumă ca orice altă întâmplare. Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii. Am, atunci, senzaţia plenititudinii mele şi siguranţa că niciodată nu mă voi mai îndoidi de ceea ce am cucerit şi am dezlegat atunci. Dar toate acestea trec, se consumă. Rămân foarte puţine gânduri, şi foarte vagi", avea să imi transmită,în tramvaiul 2, Mircea Eliade, prin "Fragmentarium", în timp ce goana mea se consuma, în mod inconştient, spre subiecte, ştiri, oameni- spre aceleaşi feţe, însă. O înţelepciunde de şase lei, dacă ar fi să socotesc toată treaba asta în funcţie de faptul că ştim să punem preţ pe orice, în timp ce lucrurile care valorează cu adevărat rămân în derizoriu. Atât a costat cartea, cumpărată pe fugă, de la un anticariat stradal. Ăsta este preţul "trezirii" mele: şase lei. O deşteptare de la inevitabila hăituire zilnică în care, ca şi Eliade, sacrific clipe.

 Nu-i primul semnal- dacă ochii noştri sunt îndeajuns de căscaţi şi mintea noastră mai poate să cearnă, încă, ceea ce contează cu adevărat, există semne că încă suntem pe calea cea bună. Ce contează, însă, în somnabulismul nostru zilnic? Care sunt momentele de calm, în care vedem totul limpede? Eu le văd în mâna întinsă de părinţii mei. Priviţi-o cum vreţi: materială, spirituală ori firească. Câteva minute zilnice, la telefon, în care eu îmi primesc doza de oxigen. Când aud, la sfârşitul unei zi nebune, când totul pare zadarnic, "lui taică-tu i-au dat lacrimile când ţi-a citit reportajul cutare..." Cum să nu prinzi forţă să răzbeşti?

We'll be twisting here for hours 'til the light will bring us day

Sângele lui Chiapas

Sursă foto

Am căutat un text pentru un proiect şi cum mereu recurg la textele lui Jose Saramago, nu am ezitat să răsfoiesc Ultimul caiet. Am regăsit şi recitit, cu acest prilej,un text de-a dreptul covârşitor. Îl redau mai jos.

 "Orice sânge are povestea lui. Aleargă fără oprire în interiorul corpului labirintic şi nu-şi pierde drumul, nici destinaţia, aprinde într-o clipită obrajii şi îi lasă palizi fugind din ei,ţâşnesc brusc dintr-o zgârietură a pielii se transformă într-o mantie protectoare a unei răni, îmbibă câmpuri de luptă şi locuri de tortură, se transformă în râu pe caldarâm. Sângele ne conduce,sângele ne ridică,cu sângele adormim şi cu el ne trezim,cu sângele ne pierdem şi salvăm, cu sângele trăim, cu sângele murim. Se transformă în lapte şi hrăneşte copiii la pieptul mamelor, se transformă în lacrimă şi îi plânge pe cei ucişi, se transformă în revoltă şi ridică pumnul strâns şi o armă. Sângele se foloseşte de ochi ca să vadă, să înţeleagă, să judece, se foloseşte de mâini pentru muncă şi mângâiere, se foloseşte de picioare să ajungă acolo unde îl trimite datoria. Sângele e bărbat şi e femeie, se îmbracă în doliu sau de sărbătoare,pune o floare la cingătoare şi când îşi ia nume care nu sunt ale lui o face pentru că numele acela aparţin tuturor celor care sunt de acelaşi sânge. Sângele ştie multe, sângele ştie ce fel de sânge are. Câteodată sângele se urcă pe cal şi fumează pipă, alteori priveşte cu ochi secătuiţi pentru că i-a vlăguit durerea, uneori zâmbeşte cu o gură distantă, dar cu un surâs apropiat, câteodată îşi ascunde chipul, dar îşi lasă sufletul la vedere, unele dăţi imploră mila unui zid mut şi orb, alte dăţi e un băiat sângerând dus pe braţe,uneori desenează figuri vigilente pe pereţii caselor, alteori e privirea fixă a acestor figuri,câteodată îl leagă, câteodată îl dezleagă,uneori se face uriaş şi urcă ziduri, alteori fierbe,în unele dăţi se linişteşte,alte dăţi e ca un incendiu care pune totul pe jar,câteodată e o lumină aproape delicată,un oftat,un vis, un repaos al capului pe umărul sângelui care îi e alături. Există un sânge care chiar şi atunci când e rece arde. Sângele acesta e etern ca speranţa."